Motto: “Fii noştri sunt ca nişte odrasle care cresc  în tinereţea lor; fetele noastre ca nişte stâlpi săpaţi frumos care fac podoaba caselor împărăteşti.” (Psalmi 144:12)

Gras şi frumos, sau slab şi…. frumos?  Dilema aceasta a fost tranşată în mod diferit, de-a lungul timpului în istoria omenirii, idealurile de frumuseţe variind foarte mult în decursul secolelor. Mă amuză şi acum  povestirile părinţilor în care îmi spuneau că atunci când  erau tineri (60-70 de ani  în urmă) un argat care se angaja la un chiabur ca să lucreze îşi  măsura circumferinţa gâtului cu o aţă, iar dacă aceasta nu creştea în decurs de două săptămâni, îşi părăsea stăpânul.

În antichitate, în vremea lui David, psalmistul Asaf menţiona obezitatea ca o dovadă a stării de bine şi a fericirii: “Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le-ar dori inima”. (Psalmi 73:7).

După cum ştim cu toţii, gusturile (în ce priveşte frumuseţea) nu se discută. În această ecuaţie intervine, însă, şi un alt termen: sănătatea. Interesant că nu de mult (40-50 de ani în urmă) noţiunea de gras era asociată noţiunii de sănătos, probabil, mai ales datorită asocierii dintre tuberculoză şi o stare proastă de nutriţie, tuberculoza fiind în acele vremuri una dintre principalele cause de deces în ţara noastră şi chiar în lume.

Pe parcursul trecerii anilor, însă, au început să se adune dovezile că obezitatea nu este nicidecum un indiciu al sănătăţii, ci dimpotrivă este asociată, sau va fi asociată într-un viitor nu prea îndepărtat, unor boli mai mult sau mai puţin grave care vor scurta durata de viaţă şi vor deteriora calitatea anilor vieţii deja scurtaţi.

Capacitatea de a stoca energie sub formă de grăsime a fost dată de Creator animalelor şi oamenilor pentru a putea supravieţui în mediile şi în perioadele când aprovozionarea cu alimente este deficitară sau sporadică. Datorită acestui depozit de energie sub formă de grăsime, o persoană de greutate normal poate supravieţui până la 2 luni fără să se alimenteze.

În vremurile noastre, în ţările civilizate, întrucât condiţiile de lipsă a hranei nu se mai întâlnesc decât sporadic, capacitatea de a stoca grăsimea devine un element negativ pentru supravieţuire datorită supraalimentaţiei care determină obezitatea.

Există diferite formule pentru a calcula greutatea corporal ideală şi diferite moduri pentru a evalua obezitatea. În esenţă, însă, ele nu diferă foarte mult. Formula de mai jos folosită pentru calcularea greutăţii corporale ideale ia în considerare înălţimea exprimată în centimetri (T), vârsta (V) şi sexul:

• Pentru bărbaţi: G = 50 + 0,75 ( T – 150 ) + ( V – 20) : 4
• Pentru femei:    G = 0,9 x G ideală  pentru bărbaţi calculată după formula de mai sus.

Se admite o variaţie considerată normală de ±10% faţă de valorile rezultate din calcularea greutăţii  prin formula anterioară.

Studiul de la Framingham (SUA) a demonstrate că depăşirea cu peste 20% a greutăţii ideale creşte riscul pentru boli cardiovasculare şi cancere. De menţionat că în present peste 30% dintre bărbaţi şi peste 40% dintre femei suferă de obezitate şi aceste procente sunt în continuă creştere, afectând chiar şi populaţiile din ţările subdezvoltate economic.

Un alt element de care trebuie să ţinem cont (în afara greutăţii corporale) este modul cum este repartizat ţesutul adipos (pe abdomen sau pe şolduri), întrucât s-a constatat că repartiţia grăsimii în zona abdominală creşte mult mai mult riscul de boli cardiovasculare decât repartiţia grăsimii pe şolduri. Aprecierea acestei repartiţii se face uşor măsurând circumferinţa abdominală, în zona ombilicului, care trebuie să fie mai mică de 80 cm la  femei şi până la 92 cm la bărbaţi, aceste valori reprezentând evident valorile ideale.

Deşi multe personae susţin cu tărie că “se îngraşă şi dintr-un pahar cu apă”, există o singură cauză a obezităţii: ingestia unei mai mari cantităţi de calorii decât cantitatea de calorii cheltuite, balanţa dintre cele două variabile reglând cantitatea de ţesut adipos din organism.

Întrucât pe termen lung cheltuirea medie zilnică a caloriilor este relativ o constantă a acelei persoane, evident că obezitatea (în cele mai multe cazuri) rămâne o problemă  de comportament alimentar. Reglarea comportamentului alimentar se realizează prin intermediul a doi centri localizaţi într-o zonă de la baza creierului numită hipotalamus, care conţine un centru al foamei ce trimite impulsuri către cortex stimulând dorinţa de hrănire, şi un centru al saţietăţii care trimite impulsuri inhibitorii către centrul foamei. Centrul saţietăţii este activat de creşterea glucozei plasmatice şi probabil de distensia gastrică şi chiar de masa totală de ţesut adipos. Este interesant că fiecare persoană are la un moment dat o anumită setare pentru o anumită greutate corporal, astfel încât o scădere a greutăţii la o persoană obeză este relativ greu de suportat, senzaţia de foame fiind mai intensă la persoanele cu obezitate decât la cele cu greutate normal o perioadă relativ lungă de timp (care se măsoară în luni de zile) până când se va realiza o nouă setare a centrilor hipotalamici pentru un alt nivel al greutăţii corporale.

Totuşi, în ultimă instanţă cortexul cerebral (care este responsabil de activităţile conştiente) este cel care controlează comportamentul alimentar. Aici intervin, desigur, şi factorii psihologici, sociali şi genetici, dar ultimul control (de fapt cel decisiv) aparţine cortexului cerebral care guvernează toate activităţile conştiente.

Nevoile calorice zilnice ale unui individ sunt de aproximativ 30-35 kcal/kg/corp/zi, pentru a-şi menţine greutatea corporal constantă. Aceste nevoi sunt ceva  mai mici pentru sedentari şi mai mari pentru cei cu activităţi fizice intense.

De menţionat că există încă un mijloc de menţinere a greutăţii corporale în sensul că atunci când o persoană cu greutate normală mănâncă alimente cu o valoare calorică care depăşeşte valoarea caloriilor cheltuite, creşterea în greutate este mai mică decât cea aşteptată din diferenţa dintre caloriile ingerate şi cele cheltuite pentru că apare o cheltuire crescută prin termogeneză crescută (creştere a producţiei de energie calorică) ca un mecanism compensator. Şi invers, la reduceri mari ale caloriilor ingerate faţă de cele cheltuite, după o scădere relativ accentuată a greutăţii corporale în primele zile, treptat această scădere diminuă şi chiar un timp greutatea corporală poate stagna datorită reducerii metabolismului bazal. Iată de ce este mai uşor să menţii o anumită greutate corporal decât s-o modifici.

Activitatea fizică modulează în mod evident balanţa calorică, dar nu reprezintă un element esenţial decât în măsura în care pierderile de calorii nu sunt înlocuite prin cantităţi echivalente de alimente. Totuşi, pe termen lung, apare un cerc vicios: obezitatea determină scăderea activităţii fizice şi inactivitatea fizică creşte greutatea corporală în condiţiile în care conţinutul caloric al alimentaţiei rămâne constant.

Există şi obezităţi secundare unor anumite boli, dar frecvenţa lor este mică comparativ cu obezitatea determinată de aportul caloric crescut. Hipotiroidismul, boala Cushing, unele afecţiuni ale hipotalamusului (uneori tumori cu această localizare) sunt boli însoţite de obezitate, dar frecvenţa lor este rară.

De remarcat că o predispoziţie spre obezitate este realizată încă din copilărie sau pubertate, moment când celulele ţesutului gras (adipocitele) sunt încă tinere şi se pot înmulţi. De fapt creşterea ţesutului adipos se realizează prin două mecanisme:

1. Creşterea numărului de adipocite (mecanism ce acţionează în copilărie)
2. Creşterea dimensiunilor adipocitelor (mecanism ce acţionează preponderant la adulţi)

Pentru acele persoane cu obezitate care au un număr mai mare de adipocite (datorită  instalării obezităţii din copilărie), reducerea greutăţii corporale este mai dificilă. Obiceiurile alimentare corecte şi greutatea corporală normală menţinute astfel în copilărie sunt, de aceea, esenţiale pentru prevenirea obezităţii la viitorii adulţi.

Care sunt consecinţele obezităţii?

Un prim efect este  creşterea rezisteţei la insulină (aceasta înseamnă că aceeaşi cantitate de insulină secretată de pancreas sau introdusă din afară are un efect mai mic în metabolizarea glucozei la un obez faţă de o persoană cu greutate corporală normală). Această rezistenţă crescută la insulină determină o secreţie pancreatică crescută în permanenţă, ceea ce duce la epuizarea pancreasului şi ca urmare apare diabetul zaharat de tip II.

Modificările grăsimilor din sânge, mai ales creşterea trigliceridelor, dar şi a colesterolului în mai mică măsură sunt legate de această rezistenţă crescută la insulină. Aceste modificări sunt factori de risc în plus pentru bolile cardio-vasculare (în principal cele determinate de ateroscleroză) cum ar fi infarctul miocardic şi accidentul vascular cerebral ischemic.

Hipertensiunea arterială este frecvent asociată obezităţii şi diabetului zaharat, asociere care creşte exponenţial riscul bolilor cardiovasculare.

Frecvenţa crescută a litiazei biliare este determinată de excreţia crescută de cholesterol în bilă care se întâlneşte la persoanele obeze.

Sindromul de hipoventilaţie (Pickwick) se manifestă prin somnolenţă accentuată în cursul zilei şi manifestări de oprire a respiraţiei în somn datorate obstrucţiei căilor respiratorii superioare. Aceasta determină treziri frecvente datorită oxigenării deficitare a sângelui şi a creşterii concentraţiei bioxidului de carbon în sânge, ceea ce duce la o deprivare cronică de odihnă nocturnă prin somn şi la somnolenţă diurnă. Reducerea greutăţii corporale corectează aceste manifestări dacă este realizată înainte de afectarea inimii (insuficienţă cardiacă a ventriculului drept) ce apare după o evoluţie mai lungă a bolii.

Mijloacele de tratament ale obezităţii, care mai de care mai miraculoase şi rapide reprezintă una dintre cele mai bănoase afaceri din lumea medicală, însă adevărul este că pe termen lung un singur mijloc este eficient şi  acesta este reprezentat de DIETĂ.

Restricţia calorică este piatra de temelie a oricărui tratament eficient. Această restricţie poate fi aplicată prin exercitarea conştientă a voinţei educate a pacientului sau prin metode care să reducă aportul caloric cum ar fi cele chirurgicale (rezecţii gastrice, rezecţii intestinale sau by-pass intestinal – un fel de scurtcircuit intestinal, astfel încât alimentele să ocolească o parte din intestinal subţire, inele care să împiedice dilatarea stomacului, balon care se umflă în stomac pentru a scădea capacitatea sa de a primi alimentele etc.)

Mijloacele medicamentoase care cresc consumul de calorii (hormonii tiroidieni) sau scad apetitul (anfetamine etc.) sunt dăunătoare organismului prin efectele pe care le au asupra cordului sau prin dependenţa pe care o produc pe de o parte şi eficienţa redusă în timp pe de altă parte. Acest lucru se constată de fapt şi la toate celelalte produse medicamentoase. Unele din ele reduc absorbţia grăsimilor producând scaune diareice, însă determină concomitent tulburări hidroelectrolitice care pot avea uneori efecte fatale. Aşa numitele tratamente “naturale” pentru slăbit au efecte asemănătoare celor medicamentoase, unele dintre ele fiind foarte toxice chiar dacă sunt extrase din plante. Se întâlnesc printre acestea plante ce fac parte din categoria drogurilor sau aşa numitele  plantelor etnobotanice care determină afectări grave ale inimii şi creierului, uneori mortale.

Activitatea fizică are un rol important doar dacă este constantă şi nu este răsplătită cu mâncare. Câteva exemple ne pot ajuta să înţelegem  ce reprezintă caloriile unor alimente în raport cu activitatea fizică care să le consume.

Un măr (170 g) conţine cca 100 calorii şi necesită 19 minute de mers pe jos sau 12 minute de mers cu bicicleta sau 9 minute de înnot sau 5 minute de alergare pentru a fi cheltuite.

Un morcov crud (100 g) conţine cca 42 calorii şi necesită 8 minute de mers pe jos sau 5 minute de mers cu bicicleta sau 4 minute de înnot sau 2 minute de alergare pentru a fi cheltuite.

Un ou conţine cca 110 calorii şi necesită 21 minute de mers pe jos sau 13 minute de mers cu bicicleta sau 10 minute de înnot sau 6 minute de alergare pentru a fi cheltuite.

O lingură brânză de vaci (15 g) connţine cca 27 calorii şi neceistă 5 minute de mers pe jos sau 13minute de mers cu bicicleta sau 2 minute de înnot sau 1 minut de alergare pentru a fi cheltuite.

Un pahar de lapte (150 ml) conţine cca 81 calorii şi necesită 15 minute de mers pe jos sau 10 minute de mers cu bicicleta sau 7 minute de înnot sau 4 minute de alergare pentru a fi cheltuite.

Chipsuri/snaks-uri (20/25 g)conţin cca 110 calorii şi neceistă 21 minute de mers pe jos sau 13 minute de mers cu bicicleta sau 10  minute de înnot sau 6 minute de alergare pentru a fi cheltuite.

În concluzie, reducerea de lungă durată a ingestei calorice este punctul principal în care ar trebui să se acţioneze. Un ajutor pentru a nu “suferi” atât de mult datorită senzaţiei de foame (foarte intensă la obezi) este a nu consuma alimente cu indice glicemic crescut cum ar fi zahărul şi produsele care conţin zahăr, mierea de albine, produsele de panificaţie din făina albă, fructele dulci uscate, cartoful etc. (există tabele cu aceste alimente). Aceste alimente cresc repede glicemia, ceea ce determină o secreţie crescută de insulină şi după cca 2-3 ore apare o hipoglicemie ce determină o senzaţie crescută de foame, aşa încât obezul nu poate rezista şi mănâncă ceva dulce sau un covrigel, un biscuiţel, un suc, o îngheţată şi ciclul se repetă în aşa fel încât persoana obeză mănâncă doar o singură dată pe zi (de dimineaţa până seara) şi nu rareori chiar şi noaptea.

Un alt mijloc relativ uşor de pus în practică este renunţarea la  ultima masă (cea de seara), astfel încât să se mănânce două mese pe zi (dimineaţa şi prânz), a doua masă pe la orele 14-15 (cu cel puţin 8 ore înainte de culcare) şi nimic între mese. Un astfel de regim va determina scădera în greutate cu cel puţin 0,5 kg pe săptămână în mod constant. Această scădere lentă în greutate este mai uşor de suportat de pacienţi, iar reducerea greutăţii este mai uşor de menţinut pe termen lung. În definitive, abstinenţa este cheia menţinerii unei greutăţi corporale normale.