Motto:   – „Înţelegi tu ce citeşti?…                                                                                          – Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”                                                              (Biblia – Fapte Apostolilor 8:30-31)   

   Medicină clasică, medicină convenţională, medicina bazată pe dovezi, alopatie, homeopatie, naturopatie, medicină alternativă şi complementară, medicină integrativă, terapii manuale (masaj, reflexoterapie), hipnoză, acupunctură, aromoterapie, tratamente cu plante medicinale şi suplimente dietetice, etc. – mi-ar lua foarte mult spaţiu şi timp dacă aş enumera toate metodele terapeutice existente în lumea noastră la ora actuală şi dacă aş prezenta pe scurt în ce constă fiecare metodă de tratament cunoscută în prezent. Dar nu acesta este scopul articolului de faţă, ci acela de a limpezi în mintea noastră sensul unor termeni pe care unele persoane îi folosesc adesea fără să înţeleagă ce reprezintă ei de fapt, sau termeni despre care acele persoane au o înţelegere proprie, diferită de sensul şi definiţiile pe care le dau dicţionarele şi care sunt acceptate de specialiştii din domeniul respectiv.

Doresc să accentuez faptul că rostul acestui articol este doar de a limpezi în mintea noastră sensul acestor termeni, ca să îi folosim apoi corect, conform definiţiilor lor general acceptate, indiferent ce opinie am avea faţă de metodele de tratament la care aceşti termeni se referă. Spre exemplu: termenul „alopat” (ex.medicină alopată) este frecvent folosit ca antonim (opus) al termenului „naturopat” (ex.medicină naturală), şi este folosit adeseori cu o  conotaţie negativă, uneori această medicină fiind considerată de provenienţă diabolică, în contrast cu naturopatia, care ar fi de provenienţă divină. Astfel, e încadrat în medicina naturistă aproape tot ceea ce nu e considerat alopat, şi sunt puse astfel laolaltă, în acest sac mare al medicinii naturiste (naturale), tratamentele balneofizioterapice, dieta şi plantele medicinale, precum şi bioenergia, yoga, acupunctura, iridodiagnosticarea, homeopatia, suplimentele dietetice, magnetismul, aromoterapia, etc. Gruparea aceasta se bazează pe faptul că nu fac parte din metodele de tratament considerate „alopate”.

I. Diferiţi termeni pentru „medicină”

I.1. Medicina clasică

    „Medicină clasică”, „medicină modernă”, „medicină convenţională”, „medicină bazată pe dovezi” sunt diferiţi termeni pentru acelaşi tip de medicină. Aceasta este medicina studiată şi practicată în special în ţările din Europa şi America de Nord şi răspândită în întreaga lume civilizată, şi în regiunile din alte continente în care a pătruns civilizaţia de tip occidental, mai ales în aşezările urbane unde posibilităţile financiare au permis practicarea acestui tip de medicină.

La originile ei, până în secolul XIX, acest tip de medicină numai „bazată pe dovezi” nu era (dacă ne gândim la emisiile de sânge pentru aproape orice boală şi la administrarea unor substanţe chimice care aveau efecte mai degrabă toxice decât curative). Dar acest tip de medicină s-a dezvoltat, conducând la stabilirea corectă a diagnosticului şi a cauzei bolilor, şi apoi la orientarea tratamentului în principal pentru înlăturarea cauzei bolii și doar în ultimul rând, în lipsa unui tratament etiologic (cauzal), numai asupra simptomelor. Succesele care au urmat acestui nou tip de abordare a bolilor şi a bolnavilor au făcut din acest tip de medicină medicina general acceptată şi de încredere pentru majoritatea oamenilor din vremurile în care trăim, mai ales atunci când se confruntă cu boli grave.

În fond ce a determinat acest progres uriaş pe care medicina clasică l-a făcut în ultimii 200 de ani?

1. Descoperirile ştiinţifice ale ultimelor secole şi tehnica medicală în progres continuu, care oferă posibilitatea unui diagnostic precoce al bolilor. (Sub inspiraţie divină, acest lucru este menţionat pe paginile Bibliei de profetul Daniel, unul dintre cei mai marcanţi profeţi, care relatează anticipat derularea evenimentelor viitoare, remarcând, printre altele, că în aceste vremuri: „cunoştinţa va creşte ”- (Biblia, Daniel 12:4 u.p.).
2. Înţelegerea mecanismului de producere a multor boli în urma unor cercetări ştiinţifice riguroase a determinat şi descoperirea unor tratamente eficace.

Eficienţa acestor tratamente s-a dovedit prin studii comparative a evoluţiei bolilor pe loturi de persoane care au primit un anume medicament, comparativ cu evoluţia bolii la persoane care au primit placebo (o substanţă inertă din punct de vedere terapeutic, dar care a fost ambalată şi administrată sub forme identice cu medicamentul testat). Merită menţionat faptul că foarte multe medicamente au la bază principii active extrase din plante sau alte produse naturale, care în urma studiilor efectuate s-au dovedit eficiente. Eficacitatea sau ineficacitatea acestor medicamente a fost dovedită astfel în urma analizelor statistice ale rezultatelor.

Onestitatea acestui tip de medicină este demonstrată prin faptul că sunt publicate şi afişate în prospectul acestor medicamente efectele secundare nedorite şi procentele în care aceste efecte nedorite au apărut în studiile făcute. Citirea unui astfel de prospect de către o persoană neinstruită în domeniul medical o face să se îngrozească, întrucât consideră că toate aceste efecte se vor produce în cazul său, dacă va folosi acel medicament. Un medic poate însă cântări avantajele şi riscurile folosirii unui medicament, comparativ cu avantajele şi riscurile nefolosirii lui, şi poate da informaţii clare pacienţilor atunci când recomandă sau nu recomandă un anumit tratament.

Totuşi, şi acest tip de medicină are limitele ei. Există o mulţime de necunoscute în legătură cu factorii care determină multe boli, şi există şi mai multe necunoscute în legătură cu posibilităţile de tratament eficace.

De asemenea, acest tip de medicină se adresează în primul rând bolii deja declanşate, şi mai puţin prevenţiei.

3. Este foarte costisitoare.
4. Nici acest tip de medicină (de altfel, nici un tip de medicină omenească) nu poate vindeca pe nimeni de MOARTE.
5. Ea devine din ce în ce mai tehnică şi mai rece, adresându-se din ce în ce mai puţin fiinţei umane ca întreg, şi tot mai mult doar unor componente ale trupului; medicul devine un robot, şi pacientul, obiect al muncii.

Totuşi în domeniile în care există dovezi clare, confirmate prin studii, aceste metode de tratament s-au dovedit superioare altor metode de tratament.

I.2. Alopatia

„Alopatie” (medicina alopată) este termenul atribuit medicinii clasice de către întemeietorul homeopatiei, Samuel Hahnemann (1755-1843). Termenul a fost mai târziu preluat de către adepţii medicinei alternative şi folosit în sens peiorativ cu referire la acel sistem medical ce combate boala folosind remedii care produc la omul sănătos efecte diferite de simptomele bolii care ar trebui tratată, spre deosebire de homeopatie, ale cărei remedii produc asupra omului sănătos efecte asemănătoare bolii care trebuie tratată. Ceea ce iese în evidenţă din aceste afirmaţii ale întemeietorului homeopatiei este că atât în medicina clasică, cât şi în homeopatie, medicii se concentrau în primul rând pe tratarea simptomelor. Această atitudine era determinată de necunoaşterea cauzelor bolilor şi, evident, şi de necunoaşterea unor tratamente potrivite, care să trateze eficient acele boli.

Faptul că tratamentele din medicina clasică erau foarte agresive (de exemplu: emisiile de sânge pentru aproape orice boală, substanţe chimice toxice, care frecvent ucideau pacienţii mai degrabă decât să îi ajute), asociat cu lipsa de cunoştinţe de igienă şi microbiologie, făceau ca spitalele să fie frecvent anticamera morţii. De aceea persoanele care nu se tratau deloc cu medicamente, sau care refuzau internarea într-un spital chiar şi pentru banale naşteri, erau în mai mare siguranţă decât cele ce se internau în spitale. Spre exemplu, înainte de a se descoperi regulile de asepsie şi antisepsie, majoritatea femeilor internate în maternităţi mureau prin infecţii pe care le făceau ca urmare a folosirii de către medici a instrumentarului nesterilizat.

În spitalele unde se practicau doar metode de tratament  balneofizioterapice şi dietetice sau tratamente homeopatice, evoluţia pacienţilor era mult mai bună decât în spitalele în care se foloseau acele remedii chimice toxice (mercur, cianuri, etc.)

Am folosit termenul homeopatie în paragrafele destinate alopatiei, pentru că termenul alopatie nu poate fi înţeles decât atunci când este pus alături de termenul homeopatie ca antonim al acestuia. Dar pentru o înţelegere mai clară sunt necesare explicaţii mai ample.

I.3. Homeopatia

   Homeopatia (întemeiată în anii 1796-1810, de Samuel Hahnemann) este o formă a medicinei alternative, în care medicii tratează pacienţii cu preparate foarte diluate de substanţe despre care se crede că produc oamenilor sănătoşi efecte similare cu cele determinate de boală pacienţilor. Principiul similitudinii (similia similibus curantur = lucrurile asemănătoare tratează lucrurile asemănătoare sau „cui pe cui se scoate”) este principiul fundamental al homeopatiei, care susţine că totalitatea simptomelor şi semnelor de boală ale unui pacient pot fi vindecate de o substanţă capabilă să producă la o persoană sănătoasă simptome similare celor ale bolii.

Pentru a scădea efectele secundare nedorite ale acestor substanţe se folosesc diluţii extreme, care merg până la 10−²² (centezimala a 11-a) dintr-o substanţă, astfel încât în dozele administrate pacientului (în general sub formă de picături) nu mai există nici măcar o moleculă din substanţa de la care s-a pornit prepararea medicamentului. Susţinătorii actuali ai homeopatiei, în încercarea de a da o tentă ştiinţifică metodei lor de tratament, susţin că „apa are memorie” şi după ce a fost în contact cu o anumită substanţă păstrează pe termen lung această energie, pe care o memorează şi o transmite pacientului care o foloseşte.

Dacă am accepta această teorie, atunci apa administrată sub formă de picături ar fi eficientă pentru tratarea tuturor bolilor, întrucât în decursul veacurilor şi mileniilor ea a venit în contact cu probabil toate substanţele existente pe Terra, şi ca urmare ar avea toate proprietăţile curative existente.

O altă teorie susţinută de homeopaţi este că acea memorare de către solvent a efectului terapeutic este influenţată şi de modul de dizolvare şi agitare a soluţiei pentru omogenizare, şi că ea se realizează prin transferul unui anumit tip de energie de la preparator asupra soluţiei, care reuşeşte să confere tratamentului homeopat acea putere superioară. Totuşi studiile ştiinţifice actuale efectuate cu remedii homeopatice asupra diferitelor forme de boli au dovedit că efectul medicamentelor homeopatice nu este mai bun decât placebo (substanţele inerte ambalate în mod asemănător celor cu efect terapeutic real).

I.4. Naturopatia

   Naturopatia (medicina naturopată) este o formă a medicinii alternative bazată pe credinţa că organismul posedă o energie specială numită „energie vitală”, care conduce desfăşurarea tuturor proceselor funcţionale din corpul omenesc (metabolismul, reproducerea, creşterea şi adaptarea). Naturopatia susţine o abordare holistică (holism = teorie filozofică ce susţine că un întreg nu se poate rezuma la suma părţilor componente şi la relaţiile dintre aceste părţi, ci că există încă o forţă, care nu poate fi cunoscută şi măsurată, ce acţionează menţinând armonia dintre aceste părţi componente ale corpului). Ea sprijină tratamentele noninvazive şi, similar medicinei convenţionale, încurajează o folosire minimă a chirurgiei şi a medicamentelor. Naturopatia cuprinde o mulţime de modalităţi de tratament, întinzându-se de la tratamentele bazate pe dovezi până la homeopatie şi la practicile oculte pseudoştiinţifice. Ea se concentrează, pentru tratamente, asupra substanţelor care provin din natură, asupra metodelor minim invazive şi încurajează vindecarea naturală.

Practica modernă a naturopatiei îşi are rădăcinile în mişcarea de tratament natural iniţiată în secolul XIX în Europa, având ca personaj principal pe Thomas Allison, care promova o dietă naturală, exerciţiile fizice, renunţarea la tutun şi evitarea muncii excesive. În SUA, Benedict Lust (numit şi „părintele naturopatiei”), unul dintre ucenicii monseniorului Sebastian Kneip (din Germania), a definit naturopatia ca o disciplină largă şi nu doar o metodă particulară de tratament, incluzând anumite tehnici precum hidroterapia, tratamentele cu plante medicinale şi homeopatia, concomitent cu renunţarea la supraalimentaţie, ceai, cafea şi alcool.

Naturopatia a  fost adoptată de mulţi chiropracticieni (specialişti care tratează în deosebi afecţiunile osteoarticulare prin folosirea anumitor manevre manuale de manipulare a coloanei vertebrale).

Principiile fundamentale ale naturopatiei coincid în parte cu cele ale medicinei convenţionale:

• „Primum non nocere” (în primul rând să nu faci rău); aplică cele mai eficiente metode de tratament cu cel mai mic risc pentru pacient.
• Recunoaşte, respectă si promovează puterea de autovindecare a naturii, pe care o deţine fiecare fiinţă umană.
• Identifică şi înlătură cauzele îmbolnăvirii mai degrabă decât a elimina sau a suprima simptomele.
• Educă, inspiră o speranţă raţională şi încurajează autoresponsabilitatea pentru păstrarea sau redobândirea sănătăţii.
• Tratează fiecare persoană luând în considerare toţi factorii şi influenţele individuale asupra sănătăţii (tratează persoana ca întreg)
• Susţine starea de sănătate punând accentul pe prevenirea bolilor pentru individ, pentru comunitate şi pentru întreaga lume (profilaxia este cea mai bună metodă de promovare a sănătăţii).

Practicanţii naturopatiei se împart în două grupuri: 1) naturopaţii tradiţionali şi 2) medicii naturopaţi.

   Naturopaţii tradiţionali nu urmăresc stabilirea unui diagnostic ci se concentrează doar asupra schimbărilor stilului de viaţă în sensul sprijinirii forţelor interioare de vindecare ale corpului.

   Medicii naturopaţi aplică principiile naturopatiei în contextul practicilor medicinei convenţionale. Ei combină cunoştinţele medicale de stabilire a diagnosticului cu mijloacele medicinii convenţionale moderne, orientând tratamentul naturopat în funcţie de diagnosticul stabilit.

Ca metode particulare de tratament incluse în cadrul naturopatiei sunt enumerate: acupunctura, medicina botanică, kinetoterapia, terapia chelatoare pentru ateroscleroză, hidrocolonoterapia (terapia prin clisme), homeopatia, iridologia, analiza părului, hidroterapia, medicina fizică (terapia de manipulare osteoarticulară şi a ţesuturilor moi), exerciţiile fizice, consilierea psihologică, meditaţia, relaxarea şi alte metode de tratare a stresului, măsurile de sănătate publică şi igienă, reflexologia, medicina tradiţională chineză, imaginaţia ghidată, terapia prin muzică, tehnica de relaxare prin respiraţie, yoga, magnetoterapia, bioenergia, rolfing (masajul profund), presopunctura, etc.

Unul din principiile pe care trebuie să le ia în considerare orice medic (sau terapeut) în legătură cu tratamentele pe care le recomandă, cât şi orice bolnav în legătură cu tratamentele pe care le face, este că metodele numite „naturale” nu sunt în mod obligatoriu mai sigure sau mai eficiente decât cele numite „artificiale” sau „sintetice” şi că orice tratament capabil să producă un efect poate, de asemenea, să aibă şi efecte secundare dăunătoare.

I.5. Medicina alternativă

   Medicina alternativă este un termen folosit pentru toate metodele de tratament din afara domeniului medicinii convenţionale (clasice). Întrucât acest termen pare întrucâtva exclusivist, în sensul că acest tip de medicină ar înlocui în totalitate metodele clasice de tratament (ceea ce nu face în realitate decât în cazuri izolate) s-a introdus termenul de medicină complementară, sau mai frecvent termenul de medicină complementară şi alternativă care reprezintă totalitatea tratamentelor neconvenţionale care se folosesc pe lângă tratamentele clasice indicate de medici.

   Medicina integrativă este un termen nou care se referă la îmbinarea  terapiilor complementare şi alternative cu medicina convenţională. Scopul ei este de a trata nu doar boala, ci organismul ca întreg: minte, trup şi spirit. Tratamentele recomandate de medicina complementară şi alternativă nu înlocuiesc îngrijirea medicală convenţională, ci sunt utilizate împreună cu tratamentul medical pentru a ameliora starea de sănătate.

II. Alegerea metodei de tratament

Se ridică o întrebare logică din partea pacientului neinstruit din punct de vedere medical: Ce metodă de tratament să urmez pentru a mă vindeca de boala de care sufăr?

Într-adevăr, este extrem de dificil pentru o persoană neavizată să se descurce în hăţişul de informaţii şi metode de tratament pe care terapeuţii (mai ales cei naturopaţi) le prezintă sub cele mai atrăgătoare culori.

Ca oameni religioşi creștini, a căror credinţă se bazează pe încrederea în Dumnezeu, ar trebui să refuzăm: hipnoza, magnetismul sau mesmerismul (o metodă asemănătoare tratamentului cu bioenergie și care are mult  de a face cu hipnoza) sau metodele de tratament provenite din practicile de închinare păgână din religiile orientale.

1. Hipnoza şi magnetismul sau mesmerismul (o metodă asemănătoare tratamentului cu bioenergie, puternic influenţată, printre altele, de autosugestie şi hipnoză), acestea fiind considerate a fi metode nerecomandate creştinilor, întrucât prin aceste metode raţiunea pacientului devine stăpânită de mintea unei alte persoane. Dumnezeu nu doreşte ca raţiunea unei persoane să fie dominată şi condusă de o altă persoană.

Dumnezeu Însuşi nu forţează conştiinţa nimănui şi nu schimbă gândirea nimănui, întrucât El a creat pe om ca fiinţă raţională şi deşi ar putea (ar avea forţa necesară), nu face acest lucru deoarece doreşte ca oamenii să-I slujească de bună voie, nu asemenea unor roboţi. De aceea tratamentele bazate pe aceste metode sunt contrare planului Creatorului, care a dorit ca omul să fie o fiinţă liberă. De fapt, aceste metode nu acţionează decât asupra simptomelor (asupra senzaţiilor simţite de pacienţi) şi nu asupra cauzelor bolii. De aceea, întrucât prin aceste tratamente nu este înlăturată cauza bolii, aceasta se agravează, chiar dacă pentru un timp pacientul se simte ceva mai bine. Mai mult, pacientul devine dependent de relaţia cu terapeutul, relaţie pe care trebuie să o reînnoiască prin vizite periodice tot mai frecvente, pentru a-şi calma suferinţa. Întreruperea acestei relaţii este însoţită de simptome de sevraj asemănătoare cu cele ale dependenţei de droguri.

1. Medicina orientală. În legătură cu celelalte metode numite naturiste, cele asociate cu anumite practici idolatre de închinare la zeităţi păgâne provenite în general din medicina orientală (chineză sau indiană) nu sunt potrivite pentru un creştin, care are o altă concepţie despre viaţă, şi anume cea bazată pe învăţăturile Sfintelor Scripturi. Unele dintre aceste practici medicale, cum ar fi acupunctura sau reflexoterapia, s-au dovedit eficace pentru tratarea unor simptome (trebuie să reţinem: simptome, şi nu cauze ale bolilor) cum ar fi durerea, dar explicaţia acestor efecte nu este nicidecum influenţa asupra bolii a acelor principii energetice inerente corpului omenesc, aşa cum susţine medicina tradiţională orientală.
2. Alte tratamente, cum ar fi suplimentele nutritive, „vitamina C naturală” antioxidanți, „antitumorale”, „interferon natural”, „citostatice naturale” etc., de cele mai multe ori sunt folositoare doar companiilor care le produc şi celor care le distribuie, şi mai puţin pacienţilor, cărora le golesc buzunarele fără nici un folos pentru sănătatea lor (poate cu singura excepţie în cazul acelor pacienţi care au un anume deficit de vitamine sau minerale). Aceste tratamente nu au studii care să dovedească eficacitatea lor pentru bolile pentru care sunt recomandate. Interesant este faptul că în prospectele lor nu sunt menționate eventuale contraindicații sau efecte adverse. Motivele pentru aceste omisiuni sunt tocmai lipsa studiilor care ar putea evidenția aceste efecte, asociate cu interesul comercial al companiilor producătoare, cât și lipsa constrângerilor legale care sunt impuse pentru medicamente, dar nu și pentru suplimente nutritive. Toate aceste lipsuri sunt compensate de o reclamă excesivă asociată etichetei naturist sau natural, recomandat pentru „toate” bolile și care nu dăunează la nimic.

III. Concluzii

Dacă urmărim prevenirea bolilor, recomandările şi metodele medicinii naturale trebuie să fie prioritare. Dacă avem deja o boală care înrăutăţeşte serios starea de sănătate sau chiar ameninţă viaţa, apelaţi la metodele convenţionale indicate de medic. Rostul tratamentelor complementare este de a completa tratamentele convenţionale şi nu de a le înlocui. Ele folosesc pentru menţinerea unei stări bune de sănătate şi pentru ameliorarea unor simptome în stările de boală, cât şi pentru creşterea rezistenţei organismului în luptă cu boala. Însă, pentru precizarea diagnosticului şi a cauzei bolii şi pentru înlăturarea sursei de îmbolnăvire recomandarea este de a ne baza pe medicina convenţională.

Cu siguranţă, o alimentaţie sănătoasă, exerciţiile fizice, renunţarea la fumat, la cafea, ceai şi alcool şi ţinerea stresului sub control sunt secretele pentru o viaţă lungă şi sănătoasă. Însă tratamentele convenţionale sau cele naturale care, prin studii pe loturi comparative (medicina bazată pe dovezi) au fost dovedite ca eficiente, sunt metodele la care trebuie să apelăm în caz de îmbolnăviri.

Dacă nici metodele de tratament ale medicinii convenţionale nu se adresează cauzei (întrucât nu o cunosc), tratamentul care se adresează mecanismului patogenetic (mecanism prin care acţionează o cauză potenţială) poate fi de ajutor temporar. În ce priveşte tratamentul simptomelor (senzaţiilor neplăcute: dureri, greaţă, astenie, etc.) apelaţi în primul rând la metodele naturale.

Bibliografie:

1. Medicina naturistă – Clinica Mayo, Editura All, 2012
2. https://www.nhmrc.gov.au/_files_nhmrc/publications/attachments/cam02_nhmrc_statement_homeopathy.pdf
3. Still No Evidence For Homeopathy, by Paul Glasziou
4. Franz Mesmer, Wikipedia
5. Wikipedia
6. Dicţionar Webster